Douăsprezece noaptea, cu dor
Nichita Stănescu
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
aceeasi meteahna, necrutatorul timp, ar fi o idee sa nu ne mai raportam la timp, cu cat ne simte mai dependenti de el cu atat ne joaca dupa cum vrea
RăspundețiȘtergereo zi placuta iti doresc
traim in el..si vrand nevrand, oricat nu am incerca sa ne raportam la el, pe undeva mereu ne intersectam :)
RăspundețiȘtergere..timpul este elixir...și otravă....gata, nu mă mai uit la ceas :)
RăspundețiȘtergere